Am atât de multe cuvinte de spus, gânduri pe care vreau să le exprim, să le scot la iveală, dar nu pot. Mă bântuie, ţipă, dar nu se aud decât în mine. Buzele-mi sunt cusute, iar sufletul îmi vorbeşte mecanic, automat, fără a percepe nimic din ceea ce se întâmplă. Vreau să spun atâtea, dar mă blochez atunci când încerc. În mintea mea au loc alunecări de teren şi cutremure care scot la iveală gânduri de care nici măcar nu aveam habar că le pot concepe.
Simt că a vorbi este o acţiune inutilă momentan şi tot ceea ce fac este să tac şi să deschid gura doar atunci când este cazul. Nu vreau nici măcar să mai ascult. M-am săturat. Oamenii au tendinţa de a se descărca în faţa mea şi, de multe ori, mă încarc eu cu problemele lor. De aceea, am învăţat să îmi controlez această “calitate” de a empatiza cu cei din jur, deşi este greu. Învăţ să nu-mi mai pese.
Îi admir pe cei cărora nu le pasă. Nu ştiu ce stare de spirit au, căci oricum fericirea şi tristeţea sunt doar nişte noţiuni abstracte, însă cu siguranţă mi-ar plăcea să nu-mi mai pese deloc. Momentan, mă aflu în etapa în care învăţ să nu-mi mai exteriorez sentimentele. Este greu, însă e mult mai greu atunci când cei din jur îţi cunosc slăbiciunile.
A fi un om puternic nu este pentru oricine, fiind cu adevărat o artă. Are avantajul de a te apăra în faţa oamenilor şi, totodată, de a te îndepărta de ei.
Ca om, ai nevoie de cei din jur, dar totodată nu ai. Vrei să fie lângă tine, dar vrei să te lase-n pace. Suntem plini de paradoxuri, însă întocmai aceste atribute sunt cele care ne definesc. Totuşi, a defini omul mi se pare cea mai dificilă misiune pe care ar putea-o avea cineva. Suntem şi nu suntem ceea ce părem. Este extrem de greu să fii om şi, totuşi, este cu adevărat un privilegiu acela de a avea un suflet şi o raţiune pline de cuvinte. Căci cuvintele dor, cuvintele vindecă şi cu ele ne hrănim.
Arta de a fi om 
De data asta, citind, am zâmbit, dar nu pentru că cele scrise ar fi nostime, ci pentru faptul că m-am regăsit în rândurile tale într-o perioadă foarte îndepărtată, să zicem că-n perioada în care aveam vârsta ta. Acum, matur fiind şi preot totodată, ascultând mărturisirile sutelor de oameni, ascultând necazurile şi neajunsurile lor, încărcându-mă cu ele, gândesc că mi-am găsit rostul în viaţă, că într-adevăr asta mi-am dorit să fac şi am ales corect. Nu e uşor să asculţi mărturisirile (tu le zici descărcări) celorlalţi, cu atât mai mult nu poţi spune că e uşor să le dai o povaţă. Cu toate astea ştiu sigur că un cuvânt bun, spus la timpul lui, pe tonalitatea necesară, face mai mult decât o tonă de medicamente. 🙂 Ne-cuvântarea nu opreşte izvorul gândurilor, dimpotrivă, gândurile clocotesc în interior căutând să fie rostite, strigate, şoptite ori cântate. Mai mult, dincolo de gând e simţirea, datorită ei empatizăm, datorită (hmm, poate din cauza) ei urâm.
Altfel, universul întreg (biblic vorbind) a fost creat prin cuvânt, mai puţin omul, căci pentru el cuvântul s-a materializat, trecându-se deja la cealaltă stare, la faptă, căci ordinea firească este aceasta: simţire, gând, cuvânt, faptă.
Îmi opresc cuvintele, nu pentru că n-aş mai avea de scris, ci pentru că faptele mă aşteaptă afară, am mult de lucru, am mult de mers. O zi bună în simţiri, gânduri, cuvinte şi lucrări să fie la voi, Maria!
p.s Ce e mai uşor, să asculţi ori să povăţuieşti (corect)?
LikeLiked by 1 person
Nu spun că nu mă simt bine atunci când oamenii aleg să-şi deschidă sufletul în faţa mea, poate pentru că am o figură prietenoasă sau pentru că inspir încredere. Însă, după cum am spus şi în articol, îmi pasă prea mult de cei din jur, astfel că problemele lor, devin, într-un fel, şi problemele mele. Cuvintele lor se intercalează cu ale mele, dând naştere unor adevărate războaie intrinseci, ai căror învinşi sunt gândurile mele, încă mult prea idealiste pentru a concepe realitatea cruntă la care sunt nevoite să se adapteze, însă îndeajuns de realiste pentru a conştientiza că, pentru a supravieţui într-o societate, este necesar să creezi o conexiune bazată pe echilibrul dintre dependenţă şi independenţă, în ceea ce priveşte sufletul şi gândul.
Aveţi dreptate, până la urmă totul se rezumă la fapte, însă faptele pornesc de la cuvinte şi, tocmai de aceea, e foarte important să le alegem în mod cumpătat şi cugetat. Tocmai de aceea, este mult mai uşor să asculţi, decât să povăţuieşti, însă este mult mai bine să povăţuieşti corect, pentru ca, astfel, sufletul să aibă o adiere mai lină, prin ajutorarea altui suflet. Însă, uneori, singurul suflet pe care ar trebui să-l povăţuim corect este chiar cel propriu! 🙂
O zi minunată, de asemenea!
LikeLike
Nu-ți înfrâna cuvintele de frică, ci dă-le drumul să se reverse într-o scurgere controlată. Altfel se alterează și riști să-ți contamineze tot corpul. Dacă-ți exprimi gândurile, s-ar putea să găsești înțelegerea căutată, dar dacă taci, precis n-o vei găsi.
LikeLiked by 1 person
Dar eu nu-mi înfrânez cuvintele! Pur şi simplu am perioade când consider că e mai bine să tac, decât să vorbesc,pentru că, aşa cum am spus şi în cele scrise mai sus, uneori, cuvintele pot fi distructive. Cred că ele trebuie rostite într-un mod cumpătat şi, mai ales, cugetat, pentru că, odată exprimate, consecinţele lor sunt ireversibile. Şi, din păcate, de cele mai multe ori ne grăbim în a le rosti, fără a lua în calcul faptul că noi, oamenii, prin caracterul contradictoriu pe care îl avem, ajungem ca una să spunem, şi alta să simţim. De aceea, consider că depindem de cuvinte mai mult decât credem, căci ele controlează întregul curs al vieţii.
O zi frumoasă vă urez, plină de inspiraţie şi cuvinte! 🙂
LikeLike
Listen to your heart, cum zice Roxette, si vei sti cand sa asculti, cand sa vorbesti si cand doar auzi cuvintele, care adevarat, pot fi otrava sau medicament.
LikeLiked by 1 person
Mă bucur că ai înţeles ceea ce vreau să spun, şi anume că, de multe ori, cuvintele nu au doar rol edificator, ci şi distructiv.
Cât despre melodie, tu ştii că eu sunt mult prea raţională ca să mai stau să ascult şi ce spune inima. :))
LikeLiked by 1 person
Mă regăsesc în cele spuse de tine.
Îţi zâmbesc!
LikeLike