Mitul incompetenţei

A fi elev în România şi a-ţi dori să înveţi este echivalentul cu a fi capturat de extremişti şi torturat până renunţi şi le spui ce vor să audă. Cam asta e concluzia la care am ajuns după cei 12 ani de studii în România, dintre care doar 4 (şi ăştia aproximaţi) mi-au folosit la ceva. Şi nu, nu au fost cei de liceu, că aici 90% din timp mi l-am petrecut stând degeaba.

Ca să înţelegeţi mai bine ceea ce vreau să spun, vă voi spune o poveste care o are ca personaj principal pe aceeaşi M., despre care am vorbit şi aici:

Pe M. au pasionat-o de la o vârstă fragedă cuvintele, cărţile, limbile străine şi tot ce are legătură cu intelectul. Atunci când a început clasa I, era foarte bucuroasă şi abia aştepta să înveţe lucruri noi.

Anii au trecut, de învăţat a învăţat enorm de multe, însă cea mai mare parte a informaţiilor pe care le-a acumulat pe parcursul acestor ani le-a acumulat pe cont propriu, neîndrumată de nimeni, cu excepţia, poate, a două cadre didactice despre care se poate spune într-un fel sau altul că au avut un rol însemnat în dezvoltarea ei. Cărţile au jucat rolul profesorilor pe care ar fi trebuit să îi aibă, însă nu-i pare rău, căci o carte niciodată nu îi va spune  că ea nu ştie nimic şi că idealismul “nu are nicio treabă” cu filozofia.

Conform DEX, idealismul este, citez, “. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat.“. Conform celei care i-a corectat o lucrare unde ea a scris că “Mitul Peşterii”, alegorie utilizată de Platon, este cea mai reprezentativă metaforă a idealismului şi multe altele legate de acest subiect, de altfel foarte corecte, M. nu ştie filozofie, nu este elevă de 10, deşi are 10 la aproape toate materiile şi multe alte reuşite, ea nu ştie nimic şi îşi merită nota.

Pentru că ea a studiat “Mitul Peşterii” pe baza informaţiilor din manualul de filozofie, pe care cea care i-a corectat lucrarea nici măcar nu l-a cerut la clasă, deşi dă teză la această materie, fiind la ştiinţe sociale, M. nu s-a înfuriat pe cele spuse de stimata doamnă, pentru că ştia că ar fi fost inutil, dar în schimb i-a spus cu zâmbetul pe buze că nota pusă nu o reprezintă cu nimic, pentru că este o notă pusă pe criterii subiective şi nu obiective. Bine, poate i-a zis-o puţin mai urât, dar a meritat-o…

…pentru că a sta degeaba timp de aproape 1 an la fiecare oră de filozofie, o materie atât de interesantă şi care poate fi pe înţelesul tuturor dacă este predată corespunzător, poate determina pe cineva ca M., care de obicei nu spune ce simte, să mai şi explodeze. Aşa că M. a răbufnit şi i-a zis stimabilei că ar fi înţeles contraargumentul dânsei cu privire la idealism şi respectivul mit dacă l-ar fi predat, pentru că, am uitat să precizez, doamna aceasta nu doar că “nu prea are treabă”, ca să o citez, cu specializarea pe care se presupune că o are, dar la fiecare oră a dânsei, elevii sunt obligaţi să-i asculte frustrările referitoare la politică, sărăcie, sistemul de învăţământ care e la pământ (paradox) şi multe altele fără nicio legătură cu programa în care ar trebui să se încadreze. A, din când în când mai bagă şi câte un citat din Descartes, că na… unii “gândesc, deci există”, alţii “există, dar nu gândesc”. M. i-a mai spus şi că cele 3 ore pe săptămână cu dânsa ar fi trebuit să fie numite pierdere de timp, nu filozofie, şi că toţi elevii ar fi trebuit să aibă 10 la cât de buni au devenit în a sta degeaba în acest interval.

Ce a făcut dânsa? A zis “gata, copii, scrieţi ca să nu mai existe comentarii cum că nu predau” şi n-a scris nimeni, normal,  pentru că timp de 30 de minute, câte au mai rămas, dânsa a stat şi a comentat pe baza a ceea ce i-a zis M.

Ea nu ştie că lui M. nu-i pasă de notă. Lui M. îi pasă de faptul că filozofia, predată de astfel de oameni, se distruge şi moare odată cu interesul elevilor faţă de şcoală, asemenea operelor literare din programa de bacalaureat de la limba română, cu care se întâmplă acelaşi lucru.

Când astfel de oameni sunt lăsaţi să spună aberaţii ca cea pe care profesoara i-a spus-o lui M., aceea cu idealismul, doar pentru simplul fapt că nu îi place ei de M. pentru că se uită urât (şi pe bună dreptate se uită astfel), cum se mai poate pune problema captării interesului elevilor faţă de şcoală? Copiii au nevoie de îndrumători, nu de didactori!

Pentru mine, cei 12 ani de şcoală au reprezentat de multe ori o formă de tortură, pentru că am asistat la pierderea unor valori incomensurabile de informaţie, nu neapărat în ceea ce mă priveşte, pentru că eu, din fericire, am avut mereu această înclinaţie spre învăţătură, însă nu toţi sunt ca mine. Cei mai multe dintre copii, elevi, au nevoie de cineva care să-i încurajeze, să-i motiveze şi, mai ales, să-i îndrume spre a căpăta aripi în zborul spre cunoaştere. Şi este perfect normal. Ce-i drept, datoria de a îndruma nu aparţine în totalitate cadrului didactic, ci şi părintelui. Însă, din punctul meu de vedere, profesorul este obligat să îşi respecte întotdeauna această datorie. Dar, din păcate, la noi,de multe ori, niciuna dintre părţi nu se comportă ca atare şi dup-aia ne mirăm de procentul de promovabilitate de la bacalaureat…

Of, că tare idealistă mai sunt! O fi vreo boală asta, din moment ce cu filozofia nu are nicio legătură…