Blue Monday

Nu am mai scris nimic de o săptămână şi ceva, dar nu e musai să scriu zilnic, nu? Mie-mi place să scriu când simt, ce simt şi cum simt. Azi am de gând să scriu ceva, nu ştiu mai exact ce. Vreau doar să treacă timpul şi, odată cu el, durerea de cap. Aşa că m-am gândit să scriu aici. Nu ştiu ce-o să iasă, vedem la final. Dar, nu vă speriaţi, nu o să delirez (update: am delirat). Sunt doar puţin supărată, dar e ok, o să-mi treacă. Însă vreau să scriu.

Vreau să scriu despre cât de naşpa mi se pare ziua de azi. Ceea ce e puţin cam trist pentru că se spune că aşa cum îţi începi săptămâna, aşa o vei şi avea… Hmmm, nu, Te rog, nu! Am nevoie de un început de săptămână frumos, am nevoie ca săptămâna asta să fie bună! Trebuie să fie o săptămână bună…

Vreau să scriu despre cât de… stresată?! Nu, nu sunt stresată, nu am ajuns încă la stadiul ăla. Speriată, poate?! Neah, nici asta, mie nu mi-e frică de nimic, decât de vorbitul la telefon. Cred că sunt supărată şi atâta tot, nu mai încape nimic altceva în descrierea stării mele de azi. De ce sunt supărată? Am doar un motiv pentru care starea mea de bine se poate transforma pe loc în supărare, şi acela e necunoscutul sau neştiinţa. Depinde de context. Azi sunt supărată pe necunoscut. Aş vrea, chiar aş vrea, să existe undeva o mama omidă, tare-aş vrea să-mi spună dacă se merită să fiu supărată sau nu.

Vreau să scriu despre cât de mult îmi displace să fiu supărată şi că oricât aş încerca tot nu-mi iese să zâmbesc nici măcar pe interior, aşa cum obişnuiesc. Vreau să fiu optimistă şi să cred că va fi totul bine. Dacă v-aş spune de ce sunt supărată, probabil aţi râde, aşa că nu o să vă spun. Pentru că nu este o problemă chiar atât de gravă privită din exterior. Însă din interior, mă macină teribil.

Deja încep să mă simt puţin mai bine pentru că scriu aici. Aşa că o să mai lamentez puţin. Sper că nu vă plictisesc! Şi dacă o fac, îmi pare rău, dar… de fapt, nu îmi pare rău.

Cred că exact treaba asta cu “îmi pare rău” e ceea ce îmi provoacă starea asta de tot rahatul. Pentru că simt că îmi pare rău că m-am băgat în chestia asta şi că am investit bani şi timp în ceva care nu merge. Dar eu ştiu că poate merge, chiar foarte bine, însă mă întristez gândindu-mă că reuşita acestui lucru depinde de mine doar pe jumătate. Restul rămâne la aprecierea altcuiva, o apreciere, din păcate subiectivă, şi nu obiectivă.

Sunt tristă. Dar nu ar trebui să îmi pară rău că  m-am băgat în treaba asta. Trebuie să-mi asum ceea ce am hotărât şi să nu mă mai plâng. Trebuie să dau tot ce am mai bun în mine şi să tratez totul la modul cel mai profesionist: fără greşeli, indiferent cât de mici ar fi.