“Ziua Izabellei” sau despre cum ne ducem de râpă

Zilele trecute, prin prisma unei întâmplări nu tocmai fericite, întreg Facebook-ul şi mass-media au fost invadate de fenomenul “Ziua Izabellei”, un eveniment creat din greşeală şi care a căpătat o amploare mult prea mare în raport cu importanţa care ar fi trebuit să i se acorde, şi anume zero. Totul a început ca fiind o chestie amuzantă, pentru a se transforma într-un eveniment la care au dat attending aproximativ 150.000 de persoane.

Stai…stop.

Deci, reluăm.

La un eveniment creat de nişte fetiţe de 10 ani care nu prea au nicio treabă cu Facebook-ul şi care abia au descoperit cu ce se mănâncă internet-ul, 150.000 de persoane au dat attending. Totul a început din pur amuzament, dar iată până unde s-a ajuns şi nici măcar nu a fost vorba de vreo mobilizare. “Ziua Izabellei” a umplut newsfeed-ul fiecăruia dintre noi, prin poze şi statusuri.

Acum, nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Şi eu am dat attending că, deh, mi s-a părut o chestie chiar amuzantă… LA ÎNCEPUT, când erau aproximativ 2000 de participanţi. Până am văzut că lumea chiar ia în serios acest eveniment şi că, de la o oră la alta, numărul de participanţi a crescut.

Nu ştiu, poate am eu o problemă, poate n-am umor, poate sunt dusă, poate mi-au spălat “creierele” toate cărţile alea pe care le citesc, dar, oameni buni… ce e cu voi? Cum poate o chestie atât de puerilă şi lipsită de utilitate să atragă atenţia maselor în halul ăsta, iar un eveniment sau, de ce nu, o acţiune precum colectarea de fonduri pentru persoane nevoiaşe, crearea unei biblioteci pentru copiii de la sate, donarea unei sume pentru “Salvaţi copiii!” sau, nu ştiu, ceva cu adevărat util, să fie tratată cu atâta nepăsare?

Răspuns: Trăim într-o societate atât de tristă, încât orice eveniment de natură să ne amuze, indiferent de gradul de amuzament pe care îl are, ne face să ne detaşăm de cotidian şi să percepem viaţa, chiar şi temporar, ca fiind mai bună. Şi ăsta e un lucru bun, râsul e un lucru bun. Dar când acţiunea de a râde are loc în circumstanţe nu tocmai potrivite, treaba asta cu amuzamentul se transformă într-o treabă sinonimă cu prostia. Când nu suntem în stare să ne mobilizăm pentru a-i ajuta pe cei care chiar necesită atenţia noastră, când nu suntem în stare să ne mobilizăm pentru a lupta contra încălcării drepturilor noastre, când nu suntem în stare să ne mobilizăm atunci când acest lucru chiar este necesar, ei bine, aici există o problemă. Una chiar foarte mare.

Prima problemă a societăţii noastre este efectul de turmă. Şi acest lucru nu se reflectă doar în mediul online, prin prisma unor evenimente ca cel menţionat, ci şi in viaţa de zi cu zi. Prin ce se caracterizează acest “efect de turmă”? Se caracterizează, pe scurt, prin incapacitatea de a gândi pe cont-propriu şi apare la invidizii care nu au nici o bază stabilă caracteristică creaţiei sau verbului “a fi” sau “a face”, oamenii având de foarte multe ori tendinţa de a se lua unii după alţii în alegerile pe care le fac sau în acţiunile pe care le desfăşoară pentru că este mult mai uşor să preiei modelul cuiva decât să îţi creezi unul. Cam aşa şi cu ziua domnişoarei Izabela, a dat Gică attending, ete că am dat şi eu, că am văzut că se hlizea lumea pe-acolo şi am zis să mă hlizesc şi eu. L-am invitat şi pe Gheorghe că, deh, să râdem împreună, că singur nu prea are rost. Şi Gheorghe a invitat-o pe Viorica, Viorica pe Lilica, Lilica pe maică-sa şi tot aşa. Şi s-a ajuns la 150.000, iar despre fata aia din Iaşi care locuieşte singură într-o magazie tot nu-i pasă nimănui. (vezi aici: https://www.facebook.com/julia.edwards3/posts/10205435234582191 ) 

De altfel, problema societăţii noastre, nu se manifestă doar la nivel de mase, ci, şi în plan invidiual. Omul zilelor noastre are o stimă de sine atât de scăzută, încât este în stare de orice pentru a putea face posibilă creşterea acesteia, măcar în aparenţă. Astfel că, slăvit fie Facebook-ul şi opţiunea de like! Cum trend-ul este într-o continuă schimbare şi de la o săptămână la alta apare ceva nou, zilele astea a fost rândul Izabelei, aşa că am exploatat-o la maxim prin poze, statusuri, glume lipsite de cea mai mică doză de umor, dar pe care “Gigika Mkr” le apreciază. Săptămâna trecută a fost rândul celor de la Charlie Hebdo să fie în atenţia noastră, i-am exploatat cât am putut şi prin toate mijloacele ce ne-au stat la dispoziţie. Dacă până acum uram teroriştii la modul general, acum stim de jihadişti şi îi urâm şi pe ei. Vai, şi cât îi urâm! Dar stai…hmmmm… uite, teoria asta a conspiraţiei spune că de fapt ei sunt americani! Nu am certitudinea că este adevărat, dar îi voi da share pe Facebook, să vedem ce spun prietenii mei care oricum cred că lumea este condusă de un grup masonic ce este în deplină comuniune cu forţe obscure. Acum ei vor crede că americanii sunt de fapt capul relelor, iar eu voi fi primi like-uri şi aprecieri pentru ceva ce nici măcar nu ştiu dacă există sau nu! Ce super!

Şi cam aşa e şi cu stima de sine. Ne place iluzia unei vieţi mai bune, pentru că e mult mai uşor să trăieşti astfel decât să lupţi pentru a deveni ceea ce vrei cu adevărat să fii. Pentru că faza cu Izabela e foarte amuzantă, din moment ce 150.000 au dat attending la eveniment, iar alţi 400.000 vorbesc despre asta. Cu siguranţă că este un lucru bun dacă există atâţia oameni ce s-au implicat. Cu siguranţă că nu e nimic în neregulă cu societatea. Absolut nimic. Dar nimic, vă spun!

Cât despre Izabela? Ea e o fată foarte tare, din moment ce este atât de populară. Ea debordează o inteligenţă nemaiîntâlnită, mobilizând masele mai ceva ca Iliescu la revoluţie. Ea este atât de genială, încât chiar şi astăzi, spre ruşinea mea, vorbesc despre ea în loc să vorbesc despre ceea ce ar conta cu adevărat, şi anume ziua marelui Eminescu. Ea este atât de ilustră, încât a acaparat întregul Facebook şi, chiar şi astăzi, într-o astfel de zi, lumea preferă să distribuie poze şi bancuri despre ea, decât ca, măcar pentru o zi, să ţină un moment de reculegere în memoria celui căruia îi datorăm limba română actuală şi dezvoltarea culturii româneşti.

Ea e Izabela, pe 14 martie e ziua ei, nimănui nu-i va mai păsa până atunci, dar, cui îi pasă de asta acum? Momentan trebuie să râdem şi să ne bucurăm de trend-ul săptămânii. Nimănui nu-i pasă de trend-ul ultimelor două veacuri. Şi de ce i-ar păsa cuiva până la urmă? Ce e Eminescu altceva decât “ăla pe care ne pune profa de română să-l învăţăm pentru bac”, “ăla cu codrii”, “ăla cu păsărelele”, “ăla care s-a dus la curve şi-a murit de sifilis”, “unu‘ care s-a crezut deştept”. Izabela e mult mai mişto şi mai utilă, măcar ne face să râdem! Eminescu ăla doar ne plictiseşte cu aburelile lui despre Veronica şi cu limbajul lui demodat… De ce ne-ar păsa că azi e ziua lui? Oricum e mort!

“Ţara care încurajează ignoranţa dovedeşte că este în descompunere deplină.” MIHAI EMINESCU